Cataplasme

Cataplasmele sunt paste medicinale moi, vâscoase, exclusiv de uz extern, care se aplică calde. Etimologia este greacă,termenul de kataplasma derivând din kataplassein, care înseamnă a întinde, a aplica. Ele se prepară cu pudre făinoase, pulpă vegetală fiartă în apă sau lapte, decocturi mucilaginoase, uneori cu adăugare de substanțe uleioase sau grase. 

Cataplasmă contemporană cu argilă

Cataplasmele aveau rol emolient, pentru a relaxa țesuturile, rol antialgic (de calmare a durerii) sau antiinflamator, puteau fi menite a încuraja formarea de materie în abcese și drenarea acestora, sau pentru a trata ulcere de diferite tipuri. Cataplasmele astringente se preparau cu aluminiu, cele pentru ulcere cu cărbune medicinal (carbonis lignis), morcov sălbatic (daucus), sau așa-numita pâine farmaceutică (Cataplasma Fermenti Cerevisae), cele revulsive (producând iritații locale ale pielii pentru a dirija sângele stagnant) cu muștar (sinapis) etc.

Tipuri frecvente de cataplasme

Deoarece ingredientele cataplasmelor sunt destul de accesibile, disponibile în gospodărie, ele erau probabil deseori realizate acasă de către femei.

Sticlă farmaceutică albastră pentru cărbune din lemn depurat, din Colecția de Istorie a Farmaciei din Cluj-Napoca

Enemata (clisme)

Enemata sau clisterae sunt preparate lichide menite a fi introduse in intestinul gros, prin rect. Deși etimologia ambilor termeni este greacă, tehnica a fost practicată pentru prima oară în Egiptul antic. Sunt menționate clisme cu orez, cu lapte, miere, cu melasă, unt, ulei de trandafir, fum obținut prin aprinderea tutunului și multe alte substanțe și preparate. 

Tipuri de enemata menționate frecvent în dispensatorii

Aloe vera are o îndelungată istorie medicinală, egiptenii fiind primii care au folosit-o pentru a trata paraziţii intestinali, în secolul al VI-lea î.e.n. arabii o foloseau ca laxativ, iar Dioscoride recomanda Aloe vera în afecţiuni ale tractului digestiv.

Selecție de recipiente pentru Aloe din Colecția de Istorie a Farmaciei din Cluj.

Clismele aveau diferite funcții: evacuarea intestinului, efect antialgic (împotriva durerii, uneori cu opiu), emolient, astringent (în tratarea diareii, dizenteriei etc.), efect anti-iritant (în caz de apoplexie de ec.), efect de relaxare (cu tutun de ex, în cazuri de hernie), distrugerea paraziților (cu decocturi amare, precum cel din castravete amar, Colocynth), sau ca formă alternativă de hrănire. La fel de variate sunt și aparatele și pozițiile de administrare, însă cele mai comune sunt diferite tipuri de siringi și tuburi flexibile. Siringa menționată printre posesiunile bărbierului Egidius din Cluj (sec. XVI) putea avea și o astfel de întrebuințare.

 

Set pentru clisme din colecția Old Operating Theatre Museum and Herb Garret, Londra

Emplastre

Emplastrele sunt compuși adezivi plastici solizi realizați din substanțe rășinoase, oxizi metalici sau pulberi și substanțe uleioase sau grase, aduși la consistența dorită prin încălzire și utilizați doar în aplicații externe. Când sunt reci nu trebuie să se lipească de mână, dar odată încălziți și aplicați cu o spatulă pe fâșii de in, stambă, piele sau hârtie și aplicați pe piele, ei trebuie să adere la aceasta.

Spatule din lemn și metal din Colecția de Istorie a Farmaciei din Cluj-Napoca

Emplastrele se păstrează rulate și învelite în hârtie, fiind reîncălzite la nevoie sau părți din ele sunt luate cu o spatulă caldă. Ele se folosesc pentru a fixa împreună și a facilita sudura marginilor rănilor proaspete, pentru a feri ulcere ale pielii de factori externi, ori pentru a ușura dureri reumatice sau nevralgice. Cele pe bază de oxid de plumb (Lithargirium) erau de obicei recomandate în tratarea ulcerărilor, cele cu beladonă sau opiu se aplicau pentru reducerea durerii localizate, cele cu cantaridă aveau efect vezicant, iar cele cu amoniac și mercur erau considerate stimulante. 

Tipuri de emplastre descrise frecvent în dispensatorii

Din secolul al XIX-lea emplastrele se impregnau mecanic pe bandaje cu ajutorul unor mici aparate, iar evoluția a dus în timp la plasturii pe care îi folosim astăzi.

Dispozitiv pentru impregnat emplastra

În Transilvania, conform statutelor breslelor lor păstrate din secolele al XVI-lea și până în secolul al XVIII-lea, bărbierii erau responsabili de tratarea rănilor datorate accidentelor și războiului și prepararea acestor emplastre. Statutul bărbierilor clujeni de la 1568, le specifică atribuțiile: ras, tuns, spălat și uleiat pe cap, îngrijirea rănilor, realizarea unguentelor pentru ochi și dinți, extracții dentare. Statutele bărbierilor din orașele săsești sunt mai detaliate. Lucrarea de maestru a calfelor de bărbier includea realizarea unui emplastru și a unui decoct pentru răni și a unui emplastru pentru arsuri.

Recipient farmaceutic din lemn în care se păstra pulbere de oxid de plumb, din care se realizau și emplastre. Colecția de Istorie a Farmaciei, parte a Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei.