Prafurile Seidlitz pentru digestie

"Prafurile Seidlitz" erau populare la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX în Europa, fiind recomandate ca bază pentru o plăcută băutură laxativă și digestivă. Denumirea provine de la numele localității Sedlitz (Sedlčany) din Boemia, efectul lor fiind similar apelor termale de acolo. Popularitatea preparatului a sporit competiția dintre producători, a generat existența mai multor variante (concentrații diferite ale ingredientelor) și preocupări pentru descurajarea ”falsificațiilor„.

Reclamă pentru Prafurile-Seidlitz ale lui Moll în Gazeta Transilvaniei din 1906.

Prafurile Seidlitz sunt săruri efervescente care se vindeau în două pliculețe separate (de obicei alb și albastru) și se dizolvau în apă doar în momentul consumării. Capsula de hârtie albastră conținea sulfat de sodiu anhidru și bicarbonat de sodiu, iar capsula de hârtie albă conținea acid tartric. Separarea era necesară căci în condiții de umiditate ingredientele se alterau, eliberând bicarbonat de sodiu. Conținutul fiecărui plic se dizolva fiecare în apă și se consuma succesiv sau cele două soluții se combinau încet într-un pahar special cu două compartimente.

Pahare și plicuri pentru ”The True Seidlitz Powder” din Colecția de Istorie a Farmaciei din Cluj.

În Transilvania sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX gazete publicau frecvent reclame care promovau prafurile Seidlitz ale lui Mol, farmacist din Viena, furnizor al curții imperiale (care le atribuiau efecte extinse, împotriva problemelor de stomac, hemoroizilor și problemelor femeiești). Colecția de Istorie a Farmaciei din Cluj deține patru pahare bipartite și pliculețe cu ingredientele pudrei Seidlitz, însă este interesant de observat că acestea nu proveneau de la Viena ci probabil din Anglia, având inscripția tipărită ”The True Seidlitz-Powder”. Mențiunea de ”prafuri Seidlitz veritabile” venea tot în contextul existenței mai multor produse similare pe piață.

Tincturi miraculoase pentru oftică

Principala cauză a tuberculozei este infectarea cu bacilul Mycobacterium tuberculosis. Există o formă latentă, fără simptome, care poate dura 10-20 de ani timp în care persoana afectată nu este contagioasă, și o formă activă, contagioasă, manifestată prin tuse cronică cu expectorare de sputa cu sânge, oboseală, febră, pierdere în greutate. Există și alți agenți patogeni care cauzează boala (variante care afectează bovinele), precum și forme de tuberculoză non-pulmonară.

Cultură de Mycobacterium tuberculosis

Se estimează că în 2018 o treime din populația globului era infectată și au existat cca. 1,5 milioane de victime, fiind boala contagioasă care a dus la cele mai multe decese. Tratamentul este îndelungat și include administrarea a numeroase antibiotice (streptomicină în principal), dar numărul cazurilor de rezistență la acestea este în creștere. Există un singur vaccin eficient, creat în 2011, care scade cu 20% riscul de infectare și cu 60% riscul de a dezvolta forme active ale bolii.

Tuberculoza a fost descrisă din Antichitate, iar urme patogene specifice au fost descoperite la unele mumii egiptene (3000 î.e.n.), dar boala a fost identificată ca unică afecțiune de-abia în anii 1820, denumirea a început să fie folosită în anii 1840, iar primele sanatorii au fost fondate în anii 1860. Robert Koch a identificat bacilul în 1882, primind pentru asta Premiul Nobel în Medicină. În prima jumătate a secolului XX pasteurizarea laptelui a dus la reducerea considerabilă a îmbolnăvirilor prin lapte obținut de la vaci infectate. În secolele XIX și început de XX tuberculoza cauza îngrijorare deoarece afecta puternic păturile sărace de la orașe, autoritățile luând măsuri precum interzicerea scuipatului în public și igienă urbană sporită.

Reclamă din Revista Hygiena din 1914

În Transilvania secolului al XIX-lea, pentru ameliorarea simptomelor de oftică se recomanda sirop de codeină, preparate de afion (cu opiu), inhalații cu aburi de gudron, eucalipt, sau esență de brad. Normativele austriece le cereau mamelor bolnave să nu alăpteze iar fetelor tuberculoase să nu se mărite, recomandau fierberea laptelui înainte de consum și izolarea celor contagioși. Pentru întărire dieta trebuia să includă carne de vacă, ouă, lapte, cafea, sirop de coacăze, trebuia evitată oboseala și se recomanda petrecerea timpului în aer curat sau la mare. Victor Babeș mai recomanda cantaridină și limfa lui Koch. 

Recipiente pentru ulei de eucalipt de secol XIX-XX din Colecția de Istorie a Farmaciei Cluj

Pe piață apăreau frecvent tincturi miraculoase (cu efect, desigur, limitat): ”Este știut că nu trece o lună de zile fără ca ziarele cotidiene să nu preamărească un nou remediu contra ofticii […] care se prezintă sub un exterior seducător și cărora fantezia umană le atribuie cu predilecție un efect pe care în nici un caz nu îl au” (Gazeta Transilvaniei 72/1900).

Catharidina, obținută din gândăcei de frasin pisați, este o substanţă toxică urât mirositoare care este cel mai vechi afrodiziac european cunoscut, cu proprietăţilor iritante şi inflamante locale, care stimulează circulaţia sanguină. Recipiente și pulbere din Colecția de Istorie a Farmaciei Cluj.

Făină pentru grumăzare

Difteria este o boală infecțioasă cauzată de bacteria Corynebacterium diphtheriae, care afectează mai ales copiii, și poate fi mortală (5-10%). Ea provoacă umflarea gâtului (pe interiorul căruia se formează pseudo-membrane care pot bloca respirația), febră, tuse, probleme cardiace, chiar paralizie. Boala a fost descrisă încă din epoca romană, în Spania secolului al XVI-lea a avut loc prima mare epidemie (1613 este numit din această cauză ”anul sugrumărilor”), în 1735 se cunoaște o mare epidemie în Noua Anglie, iar în secolul al XIX-lea numeroase episoade în diferite zone ale lumii. Astăzi există vaccin eficient și tratament antibiotic: în 1960 a fost introdusă vaccinarea antidifterică în România, iar ultimele cinci cazuri au fost înregistrate în 1989.

Recipiente farmaceutice din lemn pentru păstrarea amidonului din făină de grâu Triticum (Amylum Tritici) păstrate la Colecția de Istorie a Farmaciei din Cluj. Amidonul era și bază pentru pastile, de exemplu.

În secolul al XIX-lea în Transilvania s-au înregistrat episoade de difterie relativ dese dar localizate (mici focare): 1874 la Târgu Mureș și Cluj, 1892 Arad și Oradea, dar astfel de focare s-au identificat mai adesea într-o serie de așezări mai mici și zone restrânse. Denumirea populară a bolii era grumăzare (de la umflarea gâtului) și se trata prin dezinfectare antimicrobiană (cu sublimat, alcool, acid boric, clor hidrat, hipermanganat, acid lactic, citric (zeamă de lămâie), acetic, dar se recomandau și tonice, stimulente și remedii simple precum făina de grâu (efecte antiinflamatoare) și zahărul. Camera și bunurile bolnavilor de dezinfectau cu brom, gudron, terebentină, sulf. În cazurile grave se apela la traheotomie. În 1890-1900 a început să fie comercializat în farmacii ser antidifteric. Totuși, măsurile administrative cele mai eficiente erau izolarea bolnavilor (până la 4 săptămâni), chiar închiderea școlilor, însemnarea caselor unde s-au înregistrat cazuri, dezinfecția lor cu leșie și prin văruire, dar și evitarea răcelii.

”Difteria la Institutul surorilor de ocrotire din Cluj.

In 24. VI. 1934 se îmbolnăveşte o elevă de difterie. Purtătoarele se izolează cu toate efectele lor. Întreaga colectivitate face gargarisme zilnice. Alte cazuri în această colectivitate nu s'au mai ivit.”