Jurământul cioclilor

În timpul marii epidemii de ciumă din 1738-1739 în Cluj autoritățile austriece au înființat un Consiliu Sanitar care avea în subordine un chirurg și un farmacist, un inspector de ciumă, un comisar pentru bolnavi, ciocli și comandantul purtătorilor de cadavre care urmau să locuiască în afara orașului. 

Consiliul Sanitar cerceta casele din întreg orașul, le însemna cu o cruce pe cele infectate și le închidea (pentru izolare). Deseori ocupanții ștergeau aceste însemne (putând fi pedepsiți) și cei izolați dezertau. Lazaretul (spitalul pentru ciumați) se pare că funcționa de la o epidemie anterioară de ciumă din 1718 în grădina tăbăcarilor, la capătul Străzii Ungurilor (astăzi Bd. 21 Decembrie 1989), unde se aflau locuințe separate și o șură pentru bărbier, preot, purtător de cadavre și ciumați.

Diploma de mester de sec. XIX cu o vedută a Clujului din secolul anterior - placă de gravură din colecția Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei

 

Toți cei din subordinea consiliului depuneau jurăminte specifice, însă nu s-a păstrat decât cel al cioclilor:

”Eu, (..), jur pe Dumnezeul viu, că în primul rând voi păstra numele lui în laudă, voi înconjura beția, cearta, înjurătura, voi fi cu supunere față de onorata administrație, consiliul sanitar, apoi față de maestrul breslei mele; cadavrele le voi înmormânta cu omenia cuvenită breslei, nu le voi jefui; bune și adânci gropi voi săpa; mă voi mulțumi cu plata dată; pe cei necăjiți cu nimic nu am să-i supăr; în oraș și nici în „Hostat” în afară de necesitatea de a înmormânta (dacă nu din ordinul superiorilor) nu voi intra; semnul destinat al ocupațiunii mele am să-l port în loc vizibil; cu nimenea, nici cu familia mea, în afară de tovarășii mei, nu voi fi în atingere. Așa să-mi ajute Dumnezeu.”

Păduchi și tifos la Cluj

Tifosul exantematic, transmis de păduchi, apărea cel mai adesea în vreme de război, fiind cunoscut și drept ”febra tranșeelor” (dar condiții favorizante (igienă precară, neschimbarea hainelor, înghesuială) existau și în închisori, pe nave de cursă lungă, în lagăre de concentrare sau printre marginali). Boala infecțioasă acută se manifestă prin febră mare, erupții, dureri musculare, delir. Organismul cauzator este bacteria Rickettsia prowazekii, izolată în 1916, care se transmitea prin fecalele păduchilor. Primul vaccin a devenit disponibil în anii 1940, iar antibioticele s-au dovedit eficiente în tratarea bolii. 

Mai multe despre tifos în România

Pe teritoriul de astăzi al României episodul epidemic cel mai serios a apărut la sfârșitul Primului Război Mondial, când în Europa de Est și Rusia  s-au înregistrat cca. 30.000.000 de infectări cu peste 3.000.000 de morți. Trupele de pe frontul de vest au fost mai ferite datorită măsurilor sanitare adoptate, precum stații de deparazitare, spălare a lenjeriei, și izolarea focarelor. Utilizarea pe scară largă a insecticidului Diclor-difenil-tricloretan (cunoscut drept DDT) începând cu Cel de Al Doilea Război Mondial a dus la un declin spectaculos al numărului de păduchi de corp și deci și al unor boli inclusiv tifosul. În România DDT-ul a fost utilizat încă din anii 1940 și interzis începând cu 1985 datorită efector nocive asupra mediului și sănătății umane (toxic, cancerigen).

Braila, 1947

În anul 1920 la Cluj s-au constatat cazuri grave de tifos în mahalaua ţigănească din împrejurimele străzilor Heltai şi Attila. Autorităţile au luat severe măsuri de izolare, organizând un cordon sanitar care împiedică orice intrare şi ieşire din întregul cartierul ameninţat de contaminare. Ziarul„Înfrăţirea” (anul I, nr.50, Cluj, 3 octombrie 1920) publica măsurile ordonate cu acea ocazie de către Victor Popp, șeful poliției:

”În vederea ivirei tifosului exantematic pentru suprimarea epidemiei, se ordonă următoarele disposiţiuni preservative:

1. Toate instituţiile publice (casarmele militare, casarmele poliţiei, internatele, aresturile, şcoala invalizilor, casele de bolnavi, azilele de copii, institutul corector, să fie deparazitate deoarece morbul acesta grozav se răspândeşte prin păduchi.

2. Se ordonă curăţirea radicală a localelor publice şi a curţilor. Gunoiul aflător în curţi în termen de trei zile să se transpoarte şi closetele să se dezinfecteze. Trotoarele să fie măturate în fiecare zi de atâtea ori de câte ori va cere trebuinţa pentru ca să fie totdeauna curate.

3. Toţi indivizii care nu au ocaziune să de dezinfecteze acasă sunt obligaţi să se prezinte oficiului sanitar superior, unde vor primi un certificat în baza căruia se vor deparazita în spitalul epidemic din localitate.”

Mercur pentru sifilis

În secolul al XVI-lea sifilisul era cunoscut drept ”rău spaniol” la italieni, ”rău napolitan” la francezi, ”rău francez” în nordul Europei, în spațiul german și apoi la noi. Termenul de ”(s)frenție” și boala aferentă sunt atestate în Transilvania din secolul al XVI, dar s-a răspândit mai ales în cele două secole care au urmat. Părerile sunt încă împărțite în privința originii bolii – unii susțin că a fost adus în Europa imediat după descoperirea Americii, alții cred că exista deja în Europa dar nu fusese clar recunoscută. Termenul sifilis a apărut în 1530, bacteria cauzatoare, Treponema pallidum, a fost identificată în 1905, dar primul medicament eficient, Salvarsan, a fost creat de-abia în anul 1910, urmat de penicilină. De la început a fost recunoscută transmisibilitatea sexuală a bolii, sifilisul fiind așadar asociat de timpuriu depravării și fiind deci văzut ca o boală rușinoasă.

Treponema pallidum (bacterie din familia Spirochaetaceae)

 La început boala era foarte gravă, cu pustule care acopereau întreg corpul, ulcerații distructive (care duceau chiar la ”căderea” extremităților, din perioada modernă păstrându-se proteze cosmetic de nas de exemplu) și în câteva luni chiar moartea. În secolul al XVI-lea răspândirea sifilisului în Europa a avut un caracter epidemic, fiind transmisă de către soldați (și prostituatele care însoțeau armatele) și negustori. Sifilisul nu a fost niciodată eradicat, în România anului 1994 de exemplu fiind înregistrate aproape 7000 de cazuri.

Cele mai persistente tratamente erau pe bază de mercur, sub formă de unguente, pilule sau preparate pentru ”fumigarea” pacienților (fie așezați pe un scaun fără șezut, fie închiși până la gât într-o cutie). Desigur, tratamentele cu mercur aveau efecte secundare precum căderea dinților și ulcerări ale gingiilor. Se recomanda uneori și administrarea de guaiac (plantă nativă din Lumea Nouă) sau sarsaparilla (plantă exotică).

Recipient farmaceutic din lemn pictat cu signatura ”Pilul mercur”, secol XVIII

În Colecția de Istorie a Farmaciei din Cluj se păstrează recipiente de secol XVIII-XIX pentru astfel de preparate, mai numeroase fiind cele pe bază de mercur (ilustrăm un recipient pentru pilule și unul pentru unguent) și chiar o cutie de lemn cu inscripția calomel (clorură de mercur, un compus din care se preparau uneori pilulele de mercur).

Recipient farmaceutic din ceramică, cu signatura pictată ”Ung. Mercurial”, secol XVIII.

Închiderea școlilor pe timp de epidemie

Collegium Academicum Claudiopolitanum, colegiul iezuit de la Cluj, a fost înființat în anul 1581 la inițiativa principelui catolic al Transilvaniei Ștefan Báthory. Principele dorea să sprijine și în acest mod Contrareforma într-un principat care îmbrățișase deja temeinic Reforma, ceea ce a dus la probleme sub principii reformați care au urmat. Astfel, iezuiții au fost alungați din Transilvania în anul 1603, dar în 1698 au revenit la Cluj, după restabilirea academiei. Colegiul a cunoscut un avânt deosebit în secolul al XVIII-lea, când pe lângă biserică și universitate a fost construit un mare internat, numit Convictus Nobilium (str. Universității nr. 7, clădirea Echinox), în care au fost primiți studenți indiferent de originea lor etnică, inclusiv români.

Convictus nobilium din Cluj la început de secol XX, cu Statuia Ciumei pe amplasamentul inițial

În 1584 ciuma făcea ravagii la Cluj. Unul dintre profesorii Colegiului iezuit declara „de acum o lună a început aici la Cluj să se manifeste ciuma, și ea merge crescând, mor cam 25-30 de oameni pe zi. Dumnezeu ne-a ferit până acum, nici unul dintre ai noștri de aici nu s-a îmbolnăvit de ciumă, deși avem mulți bolnavi de alte boli”. Rectorul a ezitat să închidă instituția iar aceasta a contribuit probabil la răspândirea bolii în oraș: „Părintele rector nu a prea vrut să închidă școlile, așteptând tot mereu o stare mai bună. Totuși, însă foarte târziu, când au început învățăceii să se îmbolnăvească și să moară, a închis școlile”. Același iezuit explică și cum preoții care se deplasau fără măsuri de precauție de la bolnavii din școală la persoane sănătoase din afară și răspândeau ciuma chiar în afara orașului: „unii părinți contaminați de ciumă îi vizitau atât pe ai noștri, cât și pe cei din afară, ascultând confesiuni și dând comuniunea, administrând taina euharistiei; și iată că deodată au adus cu ei atâta boală și în Cluj-Mănăștur ca și în colegiu, încât unul după altul, la început câte doi sau și trei deodată, s-au îmbolnăvit de ciumă”.

Colegiul și biserica iezuită din Cluj

Mai multe despre tratamente sugerate în epocă:

Leacuri de ciumă - venesecție, teriacă și optimism