Morbul de ochi egiptean

Trachoma, o formă de conjunctivită granulară cu o lungă istorie, originând probabil undeva în Asia Centrală în jurul anului 8000 î.e.n, dar a afectat Europa mai ales între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea, fiind adusă de cruciați din Plestina. Francisc de Assisi a contractat boala și a orbit spre finalul vieții. Războaiele napoleoniene au contribuit din nou la răspândirea bolii în Europa, de data aceasta din din Egipt, la noi fiind cunoscută drept ”morbul de ochi egiptean”. Un nou episod important a avut loc la sfârșitul secolului al XIX-lea când imigranții au dus trachoma în America iar boala a fost prima afecțiune contagioasă clasificată drept periculoasă de către guvernul Statelor Unite. Se estimează că 80 de milioane de oameni suferă în prezent de boală în întreaga lume, 2.2 milioane fiind orbi sau având probleme de vedere din această cauză.

Cinabru folosit ca pigment roșu dar și ca medicament în tratarea trachomei.

Boala se datorează infecției cu bacteria Chlamydia trachomatis și cauzează roșirea pleoapelor pe interior, secreții și durere. Infecții repetate pot duce la întoarcerea pleoapei spre interior, zgârierea corneei cu genele, și în final la orbire parțială sau totală. Se tratează cu succes cu antibiotice, dar sunt necesare și măsuri de igienă, acces la apă curentă, condiții neînghesuite de trai, iar eradicarea este dificilă (tratamentele repetate ducând la rezistență la antibiotice).

În Transilvania secolului XIX trachoma se manifesta epidemic, în anumite orașe și zone luându-se măsuri precum închiderea instituțiilor de învățământ, închiderea așezărilor (locuitorii nu puteau părăsi localitățile decât cu avizul primăriei), examinarea călătorilor, dezinfectarea vagoanelor, izolarea bolnavilor, spălarea hainelor bolnavilor cu leșie și săpun. După trecerea episoadelor epidemii medicii aveau datoria de a controla lunar școlile și de a raporta eventualele cazuri, iar preoții trebuia să cunoască și ei simptomele și să fie vigilenți, iar în marile orașe s-au înființat spitale de oftalmologie la începutul secolului XX.

Existau numeroase preparate prin care se încerca tratarea afecțiunilor oculare, inclusiv a trachomei, printre care preparate pe bază de cinabru (mercur), cupru, sau plante exotice (tuia, abrus). Cinabru este un mineral (sulfură de mercur), principala sursă naturală de mercur, fiind inițial folosit ca pigment roșu. 

Recipiente farmaceutice din lemn pentru cinabru (cinnabar) din Colecția de Istorie a Farmaciei Cluj

În Colecția de Istorie a Farmaciei din Cluj, parte a Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei) se păstrează două recipiente pentru cinabru (natural și artificial – Cinnabar factitium), probabil utilizate (și) în prepararea unor unguente pentru uz oftalmologic.

Pentru aplicarea tratamentului și pentru intervenții chirurgicale asociate se folosea un forceps ocular special numit Forcepsul cu role a lui Knapp.

Forcepsul cu role a lui Knapp (ilustrație oftalmologică 1917)

Scoarță peruviană pentru variolă (bubat)

Variola a ucis sau desfigurat milioane de oameni de-a lungul secolelor; numai în secolul al XX-lea au murit de variolă între 300 și 500 de milioane de oameni (rata medie de mortalitate era în jur de 30%). Boala se manifestă prin febră, vomă, erupții cutanate (pustule cu lichid), iar mulți dintre supraviețuitori rămâneau cu cicatrici sau își pierdeau vederea. În Europa, variola a fost semnalată în antichitate, dar primele epidemii au afectat continentul în secolele V-VI e.n. În sec. XV-XVI boala face ravagii în Lumea Nouă, unde fusese introdusă de către conchistadori. În anul 1967 Organizația Mondială a Sănătății a desfășurat o campanie intensă de vaccinare și de informare a opiniei publice cu privire la această boală iar până în 1977 ea a fost total eradicate. Variola este singura boală contagioasă ai cărei germeni au fost total eliminați din mediul natural.

Timp de secole, singura măsură eficientă era ”variolizarea”, imunizarea prin expunerea intenționată a unor persoane sănătoase la boală (lichid din pustule, purtarea hainelor bolnavilor etc.) În Transilvania se practica așa-numita ”ultuire” (sau oltuire), spălarea bebelușilor în laptele vacilor suferind de vaccina (variola vacilor). În 1802 metoda era aplicată la Cluj, după spusele protomedicului orașului și era recomandată părinților prin diferite broșuri ale medicilor sau, la inițiativa autorităților, prin Rânduiala guberniului pentru oltuitul contra vărsatului (1814). Metoda era recomandată și pentru că astfel de evita infectarea cu sifilis (prin colectarea lichidului din pustulele unor sifilitici).

Învățătură de bubatul cel apărător pentru dezrădăcinarea bubatului firesc, foaie volantă a însoțit adresa oficială cu nr. 5524 emisă de către oficialitățile imperiale si transilvane, cu scopul lămuririi populației privitor la eficiența vaccinării antivariolice, Buda, 1804.

Vaccinul antivariolic este obligatoriu în România din 1874. În Monarhia Habsburgică el a rămas o vreme facultativ o vreme dar se administra de exemplu la Cluj, Tg. Mureș și Brașov înainte de 1806. Certificatul care dovedea vaccinul era obligatoriu la înscrierea la școală sau în armată.

Recipiente farmaceutice pentru ingrediente și preparatate din scoarță de Chinchona Officinalis (Scoarță Peruviană sau Scoarță Chinezească - Pulvis Chinae Fuscae Cortici) din Colecția de Istorie a Farmaciei din Cluj.

În secolul al XIX-lea în Transilvania se recomanda igiena și alimentația corespunzătoare a bolnavilor, cu efect antifebril se administrau soluții de chinină (obținută din scoarța plantei Chinchona Officinalis nativă din Peru), ca antiinflamator acid salicilic, emulsie de migdale pt. piele și decoct de althea (nalbă mare) pentru simptome gastro-intestinale.
 

Recipiente farmaceutice pentru preparatate din scoarță de Chinchona Officinalis (Scoarță Peruviană sau Scoarță Chinezească - Pulvis Chinae Fuscae Cortici) din Colecția de Istorie a Farmaciei din Cluj.

Păduchi și tifos la Cluj

Tifosul exantematic, transmis de păduchi, apărea cel mai adesea în vreme de război, fiind cunoscut și drept ”febra tranșeelor” (dar condiții favorizante (igienă precară, neschimbarea hainelor, înghesuială) existau și în închisori, pe nave de cursă lungă, în lagăre de concentrare sau printre marginali). Boala infecțioasă acută se manifestă prin febră mare, erupții, dureri musculare, delir. Organismul cauzator este bacteria Rickettsia prowazekii, izolată în 1916, care se transmitea prin fecalele păduchilor. Primul vaccin a devenit disponibil în anii 1940, iar antibioticele s-au dovedit eficiente în tratarea bolii. 

Mai multe despre tifos în România

Pe teritoriul de astăzi al României episodul epidemic cel mai serios a apărut la sfârșitul Primului Război Mondial, când în Europa de Est și Rusia  s-au înregistrat cca. 30.000.000 de infectări cu peste 3.000.000 de morți. Trupele de pe frontul de vest au fost mai ferite datorită măsurilor sanitare adoptate, precum stații de deparazitare, spălare a lenjeriei, și izolarea focarelor. Utilizarea pe scară largă a insecticidului Diclor-difenil-tricloretan (cunoscut drept DDT) începând cu Cel de Al Doilea Război Mondial a dus la un declin spectaculos al numărului de păduchi de corp și deci și al unor boli inclusiv tifosul. În România DDT-ul a fost utilizat încă din anii 1940 și interzis începând cu 1985 datorită efector nocive asupra mediului și sănătății umane (toxic, cancerigen).

Braila, 1947

În anul 1920 la Cluj s-au constatat cazuri grave de tifos în mahalaua ţigănească din împrejurimele străzilor Heltai şi Attila. Autorităţile au luat severe măsuri de izolare, organizând un cordon sanitar care împiedică orice intrare şi ieşire din întregul cartierul ameninţat de contaminare. Ziarul„Înfrăţirea” (anul I, nr.50, Cluj, 3 octombrie 1920) publica măsurile ordonate cu acea ocazie de către Victor Popp, șeful poliției:

”În vederea ivirei tifosului exantematic pentru suprimarea epidemiei, se ordonă următoarele disposiţiuni preservative:

1. Toate instituţiile publice (casarmele militare, casarmele poliţiei, internatele, aresturile, şcoala invalizilor, casele de bolnavi, azilele de copii, institutul corector, să fie deparazitate deoarece morbul acesta grozav se răspândeşte prin păduchi.

2. Se ordonă curăţirea radicală a localelor publice şi a curţilor. Gunoiul aflător în curţi în termen de trei zile să se transpoarte şi closetele să se dezinfecteze. Trotoarele să fie măturate în fiecare zi de atâtea ori de câte ori va cere trebuinţa pentru ca să fie totdeauna curate.

3. Toţi indivizii care nu au ocaziune să de dezinfecteze acasă sunt obligaţi să se prezinte oficiului sanitar superior, unde vor primi un certificat în baza căruia se vor deparazita în spitalul epidemic din localitate.”

Mercur pentru sifilis

În secolul al XVI-lea sifilisul era cunoscut drept ”rău spaniol” la italieni, ”rău napolitan” la francezi, ”rău francez” în nordul Europei, în spațiul german și apoi la noi. Termenul de ”(s)frenție” și boala aferentă sunt atestate în Transilvania din secolul al XVI, dar s-a răspândit mai ales în cele două secole care au urmat. Părerile sunt încă împărțite în privința originii bolii – unii susțin că a fost adus în Europa imediat după descoperirea Americii, alții cred că exista deja în Europa dar nu fusese clar recunoscută. Termenul sifilis a apărut în 1530, bacteria cauzatoare, Treponema pallidum, a fost identificată în 1905, dar primul medicament eficient, Salvarsan, a fost creat de-abia în anul 1910, urmat de penicilină. De la început a fost recunoscută transmisibilitatea sexuală a bolii, sifilisul fiind așadar asociat de timpuriu depravării și fiind deci văzut ca o boală rușinoasă.

Treponema pallidum (bacterie din familia Spirochaetaceae)

 La început boala era foarte gravă, cu pustule care acopereau întreg corpul, ulcerații distructive (care duceau chiar la ”căderea” extremităților, din perioada modernă păstrându-se proteze cosmetic de nas de exemplu) și în câteva luni chiar moartea. În secolul al XVI-lea răspândirea sifilisului în Europa a avut un caracter epidemic, fiind transmisă de către soldați (și prostituatele care însoțeau armatele) și negustori. Sifilisul nu a fost niciodată eradicat, în România anului 1994 de exemplu fiind înregistrate aproape 7000 de cazuri.

Cele mai persistente tratamente erau pe bază de mercur, sub formă de unguente, pilule sau preparate pentru ”fumigarea” pacienților (fie așezați pe un scaun fără șezut, fie închiși până la gât într-o cutie). Desigur, tratamentele cu mercur aveau efecte secundare precum căderea dinților și ulcerări ale gingiilor. Se recomanda uneori și administrarea de guaiac (plantă nativă din Lumea Nouă) sau sarsaparilla (plantă exotică).

Recipient farmaceutic din lemn pictat cu signatura ”Pilul mercur”, secol XVIII

În Colecția de Istorie a Farmaciei din Cluj se păstrează recipiente de secol XVIII-XIX pentru astfel de preparate, mai numeroase fiind cele pe bază de mercur (ilustrăm un recipient pentru pilule și unul pentru unguent) și chiar o cutie de lemn cu inscripția calomel (clorură de mercur, un compus din care se preparau uneori pilulele de mercur).

Recipient farmaceutic din ceramică, cu signatura pictată ”Ung. Mercurial”, secol XVIII.