OPIU

Mensură de cositor, sec. XVIII, "Extr. opii"

Opiul este latexul uscat obţinut prin zgârierea fructului de mac (Papaver somniferum), motiv pentru care era cunoscut şi drept lapte de mac sau lacrimile macului (lachryma papaveris).

 Substanţa conţine morfină şi codeină, fiind folosită din cele mai vechi timpuri drept analgezic, anestetic şi somnifer, în scopuri medicale sau religioase (rituale). Se consideră că unele viziuni şi experienţe religioase sau şamanice se datorau consumului de narcotice, printre care şi opiul.

Sticlă cu vinietă de hârtie completată manual, sec. XIX

Opiul a fost, încă din antichitate, un ingredient tradiţional în preparate de tip theriaca – medicament celebru folosit ca panaceu şi antidot pentru muşcături de animale veninoase şi otrăvuri. Reţeta a fost iniţiată de vechii greci, perfecţionată de medicul personal al împăratului Nero, şi definitivată în Veneţia epocii medievale şi premoderne. Theriaca conţinea în jur de 40 de ingrediente, prepararea sa dura chiar şi 12 ani de zile, fiind aşadar extrem de scumpă. În afară de opiu conţinea şi carne de viperă.

Sticluţă dintr-o trusă de campanie, sec. XIX

Laudanum-ul este termenul consacrat din secolul al XVI-lea pentru tinctura de opiu, care a fost descoperită de celebrul alchimist german Paracelsus. S-a folosit intens, timp de secole, fiind extrem de popular în oprirea, chiar şi temporară, a tusei, diareii, şi durerii în general. În acelaşi timp, era mai ieftin decât băuturile alcoolice, taxate suplimentar, şi disponibil fără reţetă, fiind aşadar de fapt un narcotic accesibil tuturor. După cum indică şi sticluţa de campanie din colecţia noastră, laduanumul a fost folosit şi pentru intervenţii de urgenţă pe front, până în Primul Război Mondial.

Vas de porţelan, sec. XIX

Folosirea recreaţională a opiului, ca drog, a început în secolul al XV-lea în China, înflorind mai ales din secolul al XVII-lea şi atrăgând severe interdicţii, controale comerciale şi chiar războaie.

Colecţia noastră include şase recipiente farmaceutice de secol XVIII şi XIX folosite pentru depozitarea de pulbere, extract sau tinctură de opiu, dar şi capsule şi sticle pentru theriaca. 

Sticlă albastră, sec. XIX

Recipientele din colecţie sunt realizate din cositor, sticlă şi porţelan şi provin din vechi farmacii clujene, ieşene, şi băimărene. Majoritatea au fost obţinute în anul 1963, după naţionalizarea farmaciilor, dar unele sunt obiectul unor donaţii (Iuliu orient, Academia Română).

Enemata (clisme)

Enemata sau clisterae sunt preparate lichide menite a fi introduse in intestinul gros, prin rect. Deși etimologia ambilor termeni este greacă, tehnica a fost practicată pentru prima oară în Egiptul antic. Sunt menționate clisme cu orez, cu lapte, miere, cu melasă, unt, ulei de trandafir, fum obținut prin aprinderea tutunului și multe alte substanțe și preparate. 

Tipuri de enemata menționate frecvent în dispensatorii

Aloe vera are o îndelungată istorie medicinală, egiptenii fiind primii care au folosit-o pentru a trata paraziţii intestinali, în secolul al VI-lea î.e.n. arabii o foloseau ca laxativ, iar Dioscoride recomanda Aloe vera în afecţiuni ale tractului digestiv.

Selecție de recipiente pentru Aloe din Colecția de Istorie a Farmaciei din Cluj.

Clismele aveau diferite funcții: evacuarea intestinului, efect antialgic (împotriva durerii, uneori cu opiu), emolient, astringent (în tratarea diareii, dizenteriei etc.), efect anti-iritant (în caz de apoplexie de ec.), efect de relaxare (cu tutun de ex, în cazuri de hernie), distrugerea paraziților (cu decocturi amare, precum cel din castravete amar, Colocynth), sau ca formă alternativă de hrănire. La fel de variate sunt și aparatele și pozițiile de administrare, însă cele mai comune sunt diferite tipuri de siringi și tuburi flexibile. Siringa menționată printre posesiunile bărbierului Egidius din Cluj (sec. XVI) putea avea și o astfel de întrebuințare.

 

Set pentru clisme din colecția Old Operating Theatre Museum and Herb Garret, Londra

Un leac persistent - ”rășina fetidă”

Assa foetida este unul dintre cele mai urât mirositoare ingrediente farmaceutice. Denumirea este lămuritoare în acest sens, dar în plus îi sugerează și direcția de transmitere în Europa: în persană aza înseamnă “rășină” iar în latină foetida înseamnă “fetid, cu miros respingător”. ”Rășina puturoasă” era folosită și drept condiment (își pierde mirosul prin gătire), iar în alte limbi (și în română) este numită pitoresc ”balega diavolului”. Assa foetida desemnează latexul uscat obținut din rădăcina unor specii de ferula din Asia Centrală care se consideră că fac parte din același gen cu planta dispărută silphium și este folosit ca substitut mai ieftin al celebrei plante încă din Antichitatea târzie.

Recipiente pentru Assa foetida, sub formă de rășină sau tinctură, păstrate la Colecția de Istorie a Farmaciei din Cluj

La Dioscoride assa foetida/silphium par a fi adevărate panacee (tratând guta, chelia, durerile de dinți, bronșitele și stimulând menstruația), dar sunt și printre condimentele din culegerea de bucate De Re Coquinaria. În secolele XVIII-XX era leacul cel mai des prescris în tratarea isteriei (urmat de camfor, opiu, valeriană, fiind înlocuit din 1964 de Valium), dar se pare că era mai eficient în tratarea problemelor digestive. Cele mai recente cercetări confirmă importanța substanței și realele sale proprietăți antispasmodice, carminative (calmează durerile abdominale și favorizează evacuarea gazelor intestinale), expectorante, laxative și sedative. Ingredientul vegetal este considerat util și în tratarea a diferite probleme feminine precum sterilitate, avorturi spontane și naștere prematură, menstruație dureroasă și leucoree. Aceste din urmă valențe au fost probabil extrem de relevante încă din Antichitate, când silphium era căutat drept contraceptiv.

Asa foetida ca ingredient homeopatic. Set  din Colecția de Istorie a Farmaciei din Cluj-Napoca

Assa foetida este așadar un ingredient farmaceutic important, folosit constant de-a lungul secolelor. Colecția de Istorie a Farmaciei din Cluj include mai multe recipiente de secol XIX-XX pentru rășină, tinctură sau soluție homeopatică de asa foetida.

Spitalul de holeră din Cluj

După stingerea epidemiilor de ciumă, lumea s-a confruntat cu o nouă boală infecțioasă, holera, care provoca diaree severă, vărsături și ducea la moarte prin deshidratare. Pandemii de holeră au afectat Asia și Europa în secolul al XIX-lea, armata și comerțul fiind principalele mijloace de răspândire a bolii.

Vibrionul holerei

Numeroase episoade de holeră s-au succedat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Șapte valuri pandemice au afectat Transilvania, în anii 1831-1832, 1836, 1848, 1855, 1866 și 1872-1873, cea din urmă soldându-se cu cel mai mare număr de morți, peste 20.000. În 1892, după un nou episod virulent, la Cluj s-a construit prima unitate sanitară destinată internării și tratării bolnavilor cu diverse boli contagioase. Unitatea, cunoscută drept Spitalul de holeră se compunea din două barăci construite din bârne de lemn și avea 115 paturi, deservind Clujul și o mare parte a Transilvaniei. După stingerea epidemiei de holeră, spitalul a rămas în continuare cu profil de boli infecțioase, izolându-se și tratându-se aici: variola, tifosul exantematic, febra tifoidă, difteria, scarlatina, rujeola, dizenteria, etc. (actuala Clinică de boli infecțioase).

Spitalul de holeră din Cluj

În anul 1884 Robert Koch a reușită să identifice și să izoleze agentul care cauza holera, bacteria Vibrio cholerae, ceea ce a dus la conştientizarea că boala poate fi limitată prin igienă şi dezinfecţie. Totuși, tratamentul eficace s-a lăsat aşteptat, prevenția rămânând pentru multă vreme măsura principală împotriva holerei. În Transilvania se utilizau în tratament lipitorile, tincturi pe bază de opiu, pulberi de bismut, camfor, dar şi numeroase „medicamente” din farmacopeea populară, precum mentă, soc, muşeţel sau tei. Rolul presei se face pentru prima oară cunoscut în cadrul epidemiilor de holeră, fiind important în diseminarea discursului medical, fiind susținută de către stat în acțiunea de popularizare a măsurilor de igienă și viață cumpătată.

Sticluță pentru păstrarea uleiului de camfor (substanță obținută din rășina copacului Cinnamomum camphora), dintr-o trusă farmaceutică de campanie. Colecția de Istorie a Farmaciei a Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei.