Lepra în Transilvania

După ciumă, lepra este boala cel mai des asociată Evului Mediu și cu siguranță cea care a generat cele mai intense stigmatizări. Perioada de incubație durează de la câteva săptămâni la zeci de ani, iar bolnavii contagioși se puteau chinui decenii întregi. Simptomele includ pierderea sensibilității în extremități, ulcerări ale degetelor care cad treptat de la încheieturi, nodozități la nivelul feței care duc la accentuarea trăsăturilor (cu aspect leonin), necroze extinse, paralizie, chiar moarte. Leproșii erau așadar marcați fizic, deseori diformi și dacă nu erau izolați li se cerea să poarte însemne distinctive și clopoței sau alte obiecte prin care își semnalizau sonor prezența (și contagiozitatea). Bacillus leprae a fost identificat în 1873 iar tratamentul pluri-medicamentos eficient datează de abia din anii 1980.

Manifestari ale leprei pe piele

Cunoscută din sec. XV î.e.n în India, Japonia, Egipt de unde se consideră că s-a răspândit în Palestina (excluderea leproșilor din comunitate este menționată în Biblie), Siria, Persia și apoi în întreg Imperiul roman. În Europa lepra era virulentă în secolele XI-XV, după care treptat a dispărut din motive insuficient lămurite.

În Europa au fost construite leprozerii (leprosoria) în aproape toate orașele (la marginea lor), răspândirea bolii culminând în epoca cruciadelor, când s-a estimat că în lumea creștină existau ca. 19,000 de leprozerii, de obicei ca stabilimente religioase, mai mult filantropice decât medicale. Bolnavii erau uneori excluși din societate prin slujbe funerare și înmormântări simbolice, nu aveau drept de proprietate, nu se puteau căsători, iar boala era numită și ”moartea vie”.

Amvonul exterior al bisericii leprozeriei din Sighisoara

În Transilvania sunt atestate leprozerii în marile orașe în secolele XIII-XVI (Bistrița, Sibiu, Brașov). La Cluj spitalul pentru săracii leproși se afla în zona bisericii Sf. Petru. La Sighișoara leprozeria avea și o biserică specială cu amvon pe exterior (căci bolnavii nu aveau voie să intre în lăcașul de cult). Se cunosc cazuri de suspecți/bolnavi de lepră consultați și tratați de către băieși (servitorii băilor publice). În 1550 un lăcătuș îi vindea unui băieș din Brașov trei lacăte și piese de lemn cu care leproșilor le erau imobilizate mâinile și gâtul pentru a se limita răspândirea bolii. 

Sticla farmaceutica pentru tinctura de Sarsaparilla din Colectia de Istorie a Farmaciei Cluj-Napoca.

 Boala era considerată incurabilă, dar se încerca tratarea sau ameliorarea simptomelor prin venesecție (lăsarea de sânge), băi în (apă cu) sânge de animale (menționat la Pliniu; se credea că era mai eficientă folosirea sângelui de copil sau de fecioară), și diferite unguente. Cei care ajutau leproșii (medici, chirurgi, băieși, farmaciști) foloseau uneori unguenta ad lepram, preparate după diferite rețete, pe bază de sulfur, mercur sau Sarsaparilla – o plantă din America Centrală.

Sulfurul și mercurul erau recomandate într-o gamă largă de afecțiuni ale pielii. Recipiente din ceramică pentru unguente pe bază de sulfur negru, păstrate la Colecția de Istorie a Farmaciei din Cluj.